Zi de vară la bordei, la bădița Nițucă Lucan…
Dacă Dumnezeu o prăpădit frumusețile naturii din traista lui, apăi să știți că la noi, aici în Bucovina le-o prăpădit. Eram tânără nevastă de pădurar și drumurile mele m-or dus și aici în poiana cu dor, înconjurată de pădurile de brad, la bordei la bădița Nițucă, Dumnezău să-l ierte. Om fain trecut de 70 de ani, dar drept și bine făcut. Muntean adevărat, cu obraji roșii și ochi jucăuși, harnic și hâtru. Bordeiul lui era un popas între cer și pământ, în pădurile de brad ce mărginesc Strâmtura Vămii.
Acolo, preț de câteva clipe a poposit fericită tinerețea mea. Doamne, ce frumos era! Bordeiul avea o cameră mare cu ferestre spre răsărit, cu tindă și cămară cu gang lung și trepte de piatră. Lăicere îmbrăcau păretele de la apus unde era patul de lemn cu strujac de pănuși acoperit cu desăguț de lână, la răsărit o icoană a lui Iisus și sub ea veșnica aprinsă candelă. Dulăpaș de lenm cu blide de lut și câteva ulcele, o sobă mare cu rulă. Mirosea a borș de miel și a caș de oaie, a mămăligă caldă abia răsturnată din ceaun. Gangul era plin de șomoioage de flori culese din fânețe agățate la uscat să fie de folos. În credentă ședea un șip de rachiu și păhăruțe mărunte pentru oaspeți. Eu eram tânără și iubeam omul de lângă mine, pădurea și pe bădița Nițucă Lucan, care ne așternea cuibarul iubirii taman în podul cu fân proaspăt cosit.
Doamne, cum s-au petrecut toate. Bădița Nițucă s-o dus printre îngeri, tinerețea mea o fugit ca o boare de vânt, dragostea s-a stinns. Au ramas doar locuri și amintiri.
Leave a Reply