Jurnalul unei bucovinence#5

Ploaie de vară, cu tunete și trăsnete, cu răpăieli biciuitoare din toate părțile, ploaie după Duminica Mare…

Doamne, îmi amintesc parcă ar și fost ieri, parcă nici nu ar fi trecut cincizeci de ani peste amintirile me. La fel ca astăzi, cerul s-a întunecat dinspre Moldovița, apoi dinspre Miclăușa și în cele din urmă dinspre Molid. Fulgere dese, coase ale sfântului Ilie brăzdau cerul și luminau toate cotloanele, urmate de trăsnete și tunete care mă făceau să tremur de frică. Eram o fetișoară de 8,9 ani și ploaia asta mă prinsese acasă, în vara anului 1960 alături de mama. Abia am apucat să strângem puii de găina și bobocii și să adunăm curcutele din ogradă, că potopul s-a pornit. Am intrat în bucătăria largă, aflată lângă covacie, și mama m-a șters cu un ștergar gros de in de ploaie și mi-a dat pijamale uscate. Se ruga la Dumnezeu și aprindea candela, se apleca asupra mea când fulgera în toate colțurile casei și trăsnete asurzitoate se rostogoleau în văzduh. Îmi părea că mama nu se teme, dar lacrimi mari îi brăzdau obrajii și, cu mâinile tremurânde, aprindea în soba mare de bucătărie crengi de tei de la Duminica Mare.

–Nu te teme copilă. Aiestea îs Robăile care hălăduiesc de la Duminica Mare până la Sânzâiene. Îs niște fete bătrâne, pe care Dumnezeu le-a transformat în zâne rele ale pădurii și le-a zis Robăi. Ele spărie oamenii răi, pe cei care taie pădure. Uneori potopul ploii și fulgerele le ajută să ia viețile oamenilor.

Mama mă așeza în patul de lemn așternut cu desăguți de lână, mă învelea și se așeza lângă mine. Îi simțeam respirația și căldura pieptului ei, mâna care mă cuprindea și adormeam fără frică, dusă de visele copilăriei și a tihnei cele nevinovate. Mă trezeam când mirosul de borș de lobodă invadase deja casa, soarele strălucea pe cerul albastru de parcă niciodată nu ar fi avut nori. Mama nu mai era de mult lângă mine, curtea era plină de puii de găină, de boboci și de curcuțe. Mâța cea pestriță stătea pe pragul ușii și își spăla cei doi pui care abia apucaseră să facă ochi. Într-o lume mă culcasem, în alta mă trezisem, dar încă era lumea plină de frumos și de poveste a copilăriei mele, în care aveam părinți care îmi spuneau povești de care să nu mă tem.

Ploaia de astăzi mi-a adus aminte de Robai. Amintiri ce nu mor, povești pe care nu le-am spus copiilor mei…