Vijelia s-o domolit, cerul o rămas albastru deasupra capului, iar pe margini e rozaliu și portocaliu, semn că mâine va fi o zi fierbinte. Care cu fân trec pe Strâmtura Vămii, rânduite frumos în coarne și în urma lor rămâne mireasmă de flori de munte uscate. Caii merg domol, știu drumul acasă și la ce poartă să se oprească. Oamenii îs trudiți, au cămeșile făcute scoarță în spate de sudoare, nevestele își șterg obrazul cu colțul de la tulpan și vorbesc în șoaptă cu pruncii. Nu-s mohorâți, nici triști. Mâine o vor lua de la capăt.
Așa-i țăranul, el știe că a moștenit curpanul, că trebe să-l înmulțească și să-l lase copiilor lui. Pentru asta trăiește. Mă uit în urma lor și îmi fac cruce, să le ajute Dumnezeu. Lacrimile îmi brăzdează obrazul și mă rog pentru ei, căci ei sunt robii pământului și mă gândesc că în același loc cu ei am și eu rădăcina.
Leave a Reply