Apus de soare la Repedea

Să vezi mândra cum apare cu un Q7 și zice: mulțumesc frumos, domnu 😁

polițist de la sectia IV de poliție iași

Imediat după ce am servit prânzul, văzând cât de frumos e afară, am decis să îmi iau rucsacul în spinare și să merg la Repedea, sus pe Bucium, un alt loc special pentru mine. Aici am văzut cele mai frumoase răsărituri și apusuri din oraș, aici am parcurs primii km pe jos de după intervențiile chirurgicale și tot aici am făcut ședința foto din care am ales imaginea care să apară pe coperta cărții mele.

• 

Zis și făcut. Mi-am pus mini trepiedul, termosul și aparatul foto în rucsac și hai și-om mere. Îmi place să cânt pe stradă câteodată, iar starea super faină pe care o aveam m-a determinat, să zic așa, să fredonez tema din Dallas. Bine. Ajung în zona Fundației. Cum mergeam eu așa liniștit, gândindu-mă la frumusețea momentelor ce mă așteaptă în această călătorie fascinantă, plină de emoție, zăresc lângă un Duster cu număr de Botoșani un portofel negru, destul de voluminos. Îl iau, mă uit prin el repede și decid că neapărat trebuie să merg la Poliție. Nădăjduiam să găsesc un polițist pe stradă, să-i dau portofelul și să îmi continui drumul. Tic-tac-ul nu era deloc de partea mea. Cam trei ore mă mai despărțeau de apusul soarelui, iar eu deja nu mai puteam de oboseală. Într-un târziu, după ce Jandarmeria a spus nu, la fel și Judecătoria, și cei de la…Parchet, cred (clădirea de lângă Casa de Cultură pentru cei care cunosc Iașul), am ajuns cu portofelul undeva pe lângă Spitalul de copii Sfânta Maria. Departe tare de orice stație de autobuz de unde eu să iau ce aveam nevoie și să ajung la Bucium. Aici am găsit o secție de poliție, am intrat în incintă, am spus ce s-a întâmplat și, după ce am dat declarație, am putut să îmi continui drumul.

După ce am rezolvat cu portofelul, fuguța m-am îndreptat către cea mai apropiată stație de autobuz. A trecut ceva timp de când am mers ultima oară la Repedea. Ședința foto, care a avut loc în august 2019, cred că a fost ultimul prilej. Acest lucru s-a văzut din plin, pentru că eram destul de nesigur în ceea ce privește numărul autobuzului pe care trebuia să îl iau. Până la urma s-a rezolvat, după ce o doamna m-a ghidat către autobuzul corect.

Tot drumul până la capăt Bucium m-am uitat când la cer, când pe dealurile înzăpezite. Cerul și pământul se uneau în imaginația mea și îmi creau o stare deosebită de bine. Un entuziasm cum nu am mai avut de mult, împletit cu o liniște sufletească aș îndrăzni să spun fascinantă. Nu mai simțeam deloc oboseala cauzată de efortul făcut în weekend, atunci când am fost la aeroport. Totul era splendid în jurul meu. Cu cât mă apropiam mai mult de destinație, cu atât nivelul energiei din mine creștea.

• 

În sfârșit. Am ajuns în stație, am coborât și am început călătoria propriu-zisă. Pas cu pas. Priveam în stânga, în dreapta, spre înainte. Mă uitam la cer, mulțimindu-i bunului Dumnezeu pentru frumoasele momente pe care le trăiam. N-ai cum să mergi într-o astfel de drumeție și să nu îți amintești clipele trăite anterior. Amintirile nu doar că îți bucură sufletul, ele îți dau și un elan fantastic să nu te lași până când nu ajungi acolo unde îți dorești. Oricât ar fi de obositor, vei găsi continuu resurse și devii practic inepuizabil.

După aproximativ o oră de mers pe șosea am făcut undeva dreapta. Atunci a început traseul prin zăpadă. Trăiam parcă o continuare a călătoriei de sâmbăta trecută, doar că de data asta aveam parte de mult mai multă zăpadă. Noul “Regat de Gheață” m-a primit cu peisaje de basm și cu o liniște desăvârșită, liniște întreruptă la început din când în cand de câteva mașini care aveau curajul să pătrundă în lumea aceasta feerică.

Încetul cu încetul am ajuns pe platou, oprindu-mă adeseori pentru a admira frumusețea pădurii. Am ajuns la destinație tocmai când soarele își arunca razele sale scântâietoare peste dealuri, mâingâindu-le și dându-le strălucire. Îmi imaginez cât de iubite se simt dealurile! Închipuiți-vă, să fii răsfățat de la răsărit până la apus de razele soarelui, iar noaptea de luna cea misterioasă și profundă. Ce vis frumos!

Obosit fiind și înghețat, m-am tolănit pe zăpadă, mi-am scos termosul și am tras o dușcă de ceai de tei. Mmm, așa bun a fost! Pe loc am simțit un val de căldură ce mi-a reîmprospătat fiecare celulă din corp. Apoi m-am ridicat și am rămas așa înțepenit, asemeni unui soldat în gardă de la Mormântul Soldatului Necunoscut din Atena, până când a început spectacolul grandios oferit de soare.

Acest apus e promisiunea răsăritului de mâine. E legământul etern al iubirii. E gândul curat al omului de rând. E mângâierea pe care Dumnezeu ne-o trimite zi de zi.

Mi-am luat rămas bun de la acest loc încărcat de magie și m-am îndreptat înghețat, dar vioi și cu inima sus, spre casă. Așa închei o noua zi din viața mea. Împlinit, fericit, cuprins de dor, înveșmântat in straie de bucurie și cu razele soarelui de pe cerul sufletului meu strălucind mai frumos ca niciodată.