Călătorie în Regatul de Gheață

Nu, nu m-am întâlnit cu spiridușul fermecat să-l rog să facă o vrajă și să purced în căutarea lumii din Frozen. Cu toate că ar fi frumos, nu-i așa? Sufletul meu de copil tânjește după un astfel de tărâm de poveste și îmi pot doar imagina cât de frumos trebuie să fie acolo. Știți ce e fascinant? Că ne putem crea propria noastră lume. Putem fi oricine vrem noi să fim.

Astăzi am decis să fac o plimbare până la aeroport. Îmi era dor de plannespotting. Vremea fiind frumoasă, imediat după masa de prânz mi-am făcut băgăjelul și am pornit la drum. Anul nou se pare că pentru mine vine cu o imensă doză de entuziasm și de energie, ceea ce hei, e minunat. Deși merg repede, nu resimt aproape deloc oboseala. Asta poate pentru că frigul de afară, ( doar -16 grade, un fleac 😁), îmi toarnă în picioare prospețime și vitalitate, sau o fi din cauza simplului entuziasm de a ieși din nou și de a contempla cu natura. Să fie din ambele motive, asta ca niciuna dintre “părți” să nu se simtă marginalizată.

Ajung în pădure, acolo unde începe cu adevărat aventura mea. Mă uit în jur și ascult. Tăcere. Zăpada căzută astăzi dimineață strălucește pe pământul înghețat, creând parcă o potecă magică ce mă călăuzește până la destinație. Pășesc peste frunzele uscate și, pe măsură ce înaintez, vibrația pe care o simt în întreg corpul este din ce în ce mai înaltă. Închid ochii. Îmi aud inima cum bate și parcă fiecare bătaie împletește în sufletul meu cel mai frumos tablou din lume, un tablou numit Iubire. Simt recunoștința și iubirea cum îmi învaluie inima și cum mă poartă spre cele mai îndepărtate lumi. Nu îmi este teamă de nimic. Știu că sunt curajos și puternic, iar de fiecare dată când fac o plimbare simt în întreaga ființă o adâncă recunoștință pentru toți cei care m-au ajutat să lupt și să înving neputințele din ultimii ani.

E un frig pătrunzător și îl simt până în măduva oaselor. Totuși continui să merg înainte, purtat de doruri aspre și adânci. Din când în când câte un copac troznește din cauza gerului cumplit. De câte ori acest lucru se întâmplă, îmi întorc iute privirea, tresărind, de parcă m-aș trezi dintr-un somn în care am căzut fără voie. Aici o fi Regatul de Gheață? Mă întreb în sinea mea. E atât de rece încât nici glasurile păsărilor nu se mai aud. Singurele povești pe care le ascult sunt cele ale frunzelor uscate, căzute pe pământul rece și gol. Oare cât de frumos poate fi ca razele de soare să te scalde în lumina de la răsăritul magic până la apusul tainic? Oare cum o fi ca luna să își oglindească chipul în palma ta? Oare câte ploi, lacrimi din soare, au căzut peste aceste frunze, creând o legătură eternă între cer și pământ? Cât de minunată este creația lui Dumnezeu!

Cu toate că simt că nu mai pot înainta, nu vreau să renunț. Nu îmi stă în fire. Așa că îmi adun forțele, îmi încleștez pumnii și, cu ultimele fărâme de energie, găsesc ultima parte a potecii ce duce la pistă.

Iată! Pofta ce-am poftit. În fața mea se desfășoară o lume nouă. Cerul se unește cu pământul, creionând un tărâm de basm. Aici este Regatul de Gheață, locul unde cerul profund se oglindește pe zăpada argintie, locul unde Liniștea și Gerul sunt rege și regină, locul ce este suficient să îl vezi o singură dată, pentru a-ți rămâne în suflet pentru veșnicie.