Jurnalul unei bucovinence#2

Șăd pe scările de piatră de la casa părintească. Trecută sunt de amiaza vieții și așa îmi aduc aminte treptele de piatră masivă din cariera bădălenilor, așezate frumos una peste alta într-o trăinicie veche pe care o știau meșterii pietrari de altădată. Au peste o suta de ani și peste ele au trecut în drumul lor efemer cinci generații. O văd pe mama șezând pe treapta cea mare din dreapta. Poartă o rochiță de vară cu floricele mărunte albe peste care are legat șorțul de bucătărie cu pieptar. E veselă mama și ochii ei frumoși și albaștri poartă toată strălucirea și bucuria unei primăveri. La picioarele ei stă culcată Lesi, cățeaua noastră de curte, care îi linge din când în când mâna.

Îi simt mirosul mamei de cimbru și busuioc de grădină și moliciunea palmelor ei care îmi șterg lacrimile de pe obraz. Sprijinit de tocul ușii stă tata. Are părul încărunțit la tâmple și o suviță rebelă îi cade pe frunte. I-am moștenit șuvița și culoarea ochilor, dragostea pentru Eminescu și pentru satul românesc. Părinții mei, dragii mei părinți, sunt acolo pe treptele casei lor, îi văd și îi simt, dar nu pot să îi ating, căci ei nu mai sunt de mult decât în inima mea și în amintirea mea, aievea, așa cum erau odinioară. Au rămas treptele de piatră și casa părintească, veșnicile primăveri care se întorc în fiecare an doar cu amintirea celor dragi…