Sân Văsâiu (partea I)

În mitologia românească, Sân Văsâiu este venerat ca păzitor al oamenilor împotriva duhurilor necurate, iar în noaptea de Anul Nou, care îi este consacrată, sub ocrotirea sa toate animalele grăiesc cu grai uman. În același timp, Sân Văsâiu este considerat și zeul viticulturii și al vinului în satul Feregi (Hunedoara), loc unde această tradiție se practică din moși-strămoși. Conform datinei, se spune că în noaptea de Anul Nou se deschid cerurile și toate apele se prefac în vin.

Ritualurile care se săvârșesc în această noapte au ca temă soarta cuplului. Fetele și femeile se anunță unele pe altele cum că pe parcursul nopții se vor desfășura o serie de practici deosebite: strigătul peste sat, gătitul fetelor, pusul oalelor, mâțocii, număratul parilor, furatul porților și jocul.

Un grup de fete se deplasează pe un deal și de acolo strigă către un grup de alte fete, aflate pe un alt deal, anunțându-le pe acestea de ritualul care va avea loc la o casă anume. În acest fel află întregul sat despre ce se va petrece. Odată aflat locul în care se va ține obiceiul, pe ulițele satului oamenii încep să se adune în grupuri din ce în ce mai mari. Pe înserat, gătiți în straie de sărbătoare, oamenii se îndreaptă spre casa unde se va desfășura suita de ritualuri. Când se lasă întunericul, tot satul este strâns în fața casei și în curtea gazdei anunțate. Fetele de măritat, cele mai nerăbdătoare să-și afle ursitul, o anunță pe gazdă încă de la început că au venit la ea ca să le pună oalele. Ca o bună gazdă, stăpâna casei nu-și lasă oaspeții să aștepte prea mult. Ea le îndeamnă pe fete și pe feciori să se retragă într-o încăpere separată, în timp ce oamenii maturi pregătesc în secret toate cele necesare pentru efectuarea ritualului.

Bătrânele sunt cele care pun oalele. Practica este una sobră, pătrunsă de o suită de simboluri. Se pregătesc întâi obiectele care vor fi așezate sub oale: inelul, pâinea, ghemul de ață, așchia de lemn, cărbunele, paharul, pieptănul, oglinda. Fiecare obiect are semnificația sa: inelul simbolizează frumusețea fizică și a sufletului; ghemul – persoana gușată, defectul fizic vizibil, supărător; așchia-meșteșugul, hărnicia, realizarea prin propriile forțe; pâinea-îndestularea, toate cele necesare traiului cotidian; cărbunele – omul negricios, cu tenul închis; oglinda-omul fălos, iar pieptănul-omul colțos, care inspiră frică. La toate acestea se mai adaugă o oală sub care nu se pune nimic, aceasta simbolizând omul sărac.

Odată alese obiectele pentru ritual, un bărbat scoate din sobă jar într-o oală de pământ, înmânează vasul unei femei bătrâne și presară peste jăraticul incins tămâie. La rândul ei, femeia ia un mănunchi de busuioc și cu ajutorul acestuia stârnește fumul din oală. Apoi descrie o mișcare circulară în jurul mesei pe care alte femei așează sub oale obiecte de ritual. În timpul acestor mișcări, celelalte femei descântă:

Buruiană rară
Rădăcin-amară
Te blăstămă iară
Să scoți rău-afară.
Că ț-oi da colac
Ca să-mi fi de leac
Și-ți dau busuioc
Să le porți năroc
Năroc la-nsurat
Și la măritat.
Și de Dragobete
Să aduci la fete
Crăișori din flori 
Hăi mai faini ficiori.
De nu te blăstăm
Și-afară te lăsăm
Să ce uști pă veci
Să nu te mai legi
Numa-n piatră sacă
Să nu dai de apă

Mișcarea circulară pe care o execută femeia semnifică repetabilitatea evenimentelor în viața comunității rurale.

Odată încheiat acest moment, vârstnicii părăsesc aerul sobru și revin la atmosfera veselă, atât de caracteristică satului. Ei invită pe rând fetele, apoi feciorii, să le ghicească cum le va fi viitorul partener de viață. Fiecare are dreptul la trei încercări și fiecare șansă este urmată de râsetele și glumele comunității. De pildă, atunci când cineva descoperă inelul se zice:

Mi-i bădița frumușel
Parcă-i tras printr-un inel

Va urma.