Dor…

Astăzi am aflat că se sărbătorește ziua internațională a dorului. Frumoasă inițiativă. Deși nu sunt adeptul unei singure zi din an pentru a celebra dragostea, familia, dorul, etc, e bine că există și o astfel de… sărbătoare. Ne amintește poate de o experiență dragă din viața noastră, de un suflet frumos, și astfel ne mai alinăm dorurile cele multe care ne îmbrățișează inimile.

De cine îmi e mie dor? O, de atât de multe! 😍

Mi-e dor să îmi îmbrățișez prietenii. Să îi privesc în ochi, să depănăm amintiri, să râdem, să ne jucăm și să transformăm perioada ce avem credința și speranța că se va încheia cât mai curând într-o gradină atemporală, în care ne-am petrecut ceasurile zilelor și nopților explorând necunoscutul, scăpând de frici și întărindu-ne în credință.

Mi-e dor să colind liber pe dealuri, pe văi și prin munți.

Mi-e dor să o scot pe Anahera la plimbare. Acum stă în camera la mine și zi de zi îmi spune că nu mai are răbdare să mai stea în casă. O cred. Ultima oara când am ieșit împreună a fost când am făcut călătoria aceea super faină în afara orașului, de anul trecut. Ce ne-am mai bucurat atunci!

Mi-e dor să văd fețele oamenilor pe stradă. Știu că acest lucru se va întâmpla în curând. Fără mască, fără bentițe, fără cagule. Doar ei. Fețe luminoase, perfecte, ai căror ochi plini de recunoștință emană atâta căldură încat ar topi până și ghețurile veșnice.

Mi-e dor, și știu că dorul meu este și al vostru. Cât de frumos e să fim uniți în doruri, în imbrățișări, în drag de viață, în iubire!