Ridica-voi ochii către cer – fragment din “Pierdut și regăsit în călătoria inimii”

Alerg. Alerg în noapte. Alerg mereu, căci știu că de mă voi opri voi deveni pe vecie silueta unei ființe a cărei inimă devine un lăcaș rece și gol iar trecerea timpului mă va face să fiu din ce în ce mai singuratic, asemeni brazilor ce cresc pe culmi de munte și care nu au scăpare în fața furiei vântului. Alerg cu capul în jos. Nu am curaj să mă uit spre înainte, căci un întuneric mai negru decât abisul oceanului nesfârșit se așterne peste lume. Nu pot să privesc în urma mea, căci știu că haita umbrelor fricii mă urmărește necontenit. Întreaga mea ființă îmi spune că ele nu se vor lăsa până când nu mă vor fi încolți. Ceva îmi spune că în momentul în care voi fi prins, sufletul îmi va fi înlănțuit și pironit în lumea deznădejdii pentru totdeauna. Așa că alerg. Alerg pe singura cărare pe care o cunosc, nădăjduind în adâncul inimii că Dumnezeu nu vă ma părăsi. Totuși mă simt singur, mai singur ca niciodată. Să-mi fie oare fuga aceasta pedeapsa pentru greșelile mele? Cine știe. Realizez faptul că trebuie să mă opresc. Frica mă ajunge din urmă și iat-o stând drept în fața mea, pregâtindu-se de lovitura finală. Numai că nu mă poate executa, căci între noi un zid se ridică până deasupra norilor. Este ea, credința în bunul Dumnezeu. Deși sufletul meu plânge cu amar, deși lacrimile se preling pe obraz și cad pe pământul rece și gol asemeni unor boabe de rouă, ceva îmi spune că lumea aceasta în care poate că voi rămâne închis pentru veșnicie îmi va dărui ceva care mă va ajuta să pășesc cândva în lumină cu inima curată și cu sete fără de sfărșit de a iubi viața. Da! Știu că va veni o zi când mă voi ridica din întuneric și voi ieși victorios din pădurea gândurilor. Atunci voi fi liber cu adevărat.