Cernobîl. Iubire și moarte


Editura Litera ne provoacă să descoperim o serie de mărturii tulburătoare despre ce s-a întâmplat cu adevărat la Cernobîl. Rugăciune pentru Cernobîl de Svetlana Aleksievici, este o carte care te trece prin toate stările: de la negare la acceptare. Este o carte care te umanizează și care te face să apreciezi mai mult ceea ce ești și ceea ce ai.

Ștefan Apostol: Aveam un an când s-a întâmplat catastrofa de la Cernobîl. Nu țin minte aproape nimic de atunci. Știu că ai mei erau extrem de îngrijorați de valul de radiații care ar putea veni peste România și se temeau de ce era mai rău. Temerile lor erau mai mult decât fondate. Într-o epocă a comunismului, unde puteai fi informat doar din scurtul program TV de două ore, sau de la radio (cine își permitea să aibă), te puteai aștepta la absolut orice mușamalizare, așa cum de altfel s-a și intâmplat.
Dragoș, aș vrea să încep dialogul nostru cu povestea emoționantă a Liudmilei Ignatenko, soția pompierului Vasili Ignatenko, una dintre primele victime ale radiațiilor puternice care au îngrozit lumea. Recunosc, am avut nevoie de multă putere și tărie să citesc interviul doamnei. Cred că este foarte greu să mai spui ceva după ce citești o astfel de poveste adevărată. „Nu știu despre ce să povestesc: despre moarte sau despre iubire? Sau este același lucru”; „E noapte… Pe o parte a străzii merg autobuze, sute de autobuze (orașul era pregătit pentru evacuare), iar pe partea cealaltă, sute de mașini de pompieri. Veneau de peste tot. Toată strada era acoperită de o spumă albă. Mergeam pe ea… Ocărâm și plângem…”.
Am remarcat aceste două fragmente. Poate fi așezată moartea pe același nivel cu iubirea? Ce crezi că ne face să luptăm până la capăt, oriunde ar fi acest capăt?

Dragoș Preutescu: Nu pot răspunde la întrebarea ta, pentru că în situații dramatice fiecare om alege despre ce să vorbească. Atunci chiar are libertatea deplină să facă asta. Însă, întrebarea care fondează mai bine povestea Liudmilei Ignatenko și pe care autoarea o propune în eseul din carte, este dacă o catastrofă naturală și umană (așa cum a fost Cernobîl), ne face să vorbim mai mult despre iubire sau despre moarte? În cazul Liudmilei, catastrofa o aduce mai aproape de tainele iubirii, indiferent care ar fi urmările. Iar iubirea este și mesajul pe care scriitoarea Svetlana Aleksievici vrea să îl lase pentru viitor, deoarece ea ne vorbește despre „o catastrofă a conștiinței” (p. 50). Moartea a existat și va mai exista mult timp după acest eveniment tragic, mai ales în Belarus, locul cel mai afectat de radiații. Mai mult decât un mesaj despre iubire și natură, autoarea vrea să lase un mesaj despre om, ce este el și unde ne poate duce (poate chiar la dispariție) prin acțiunile lui. Așa cum ea mărturisește: „ – Pe pământurile Cernobîlului, îți pare rău de om” (p. 47). Și spun eu că aceste cuvinte ne arată atît de multe despre viață, moarte și iubire. Pentru Svetlana Aleksievici, o catastrofă este un nou cuvânt pentru cunoaștere. Cum tema din acest an pentru proiectul Idei și Efecte este „Omul și cunoașterea socială”, e bine să te întreb și să ne întrebăm, ce facem cu această cunoaștere? Cu această cunoaștere a catastrofei numite Cernobîl? Ne va folosi la ceva, sau vom lăsa de fiecare dată alte „biomorminte” pentru istoria noastră?

Ștefan Apostol: Interesant punct de vedere. Îmi doresc să răspund la întrebarea ta cu acest fragment: „Acum e o lume nouă. Totul e altfel acum… Radiația e vinovată sau cine? Dar cum arată ea? Poate au arătat-o undeva în vreun film? Ați văzut-o? E albă sau cum e? Ce culoare are? Unii spun că nu are culoare, nici miros, iar alții, că e neagră. Ca pământul! Iar dacă nu are culoare, atunci e ca Dumnezeu! Dumnezeu e peste tot, dar nimeni nu-l vede“ (pag 83). Lumea aceasta nouă de care vorbește scriitoarea, din punctul meu de vedere suntem noi. Mai ales noi. De ce? Pentru că astăzi nu mai avem nici o scuză pentru ceea ce s-a întâmplat în 1986. Astăzi avem tehnologia necesară pentru a afla adevărul. Astăzi avem rețelele sociale, rețele prin care informația se poate propaga aidoma unui fascicul de lumină. Astăzi avem un anumit grad de libertate. Întrebarea firească e, oare ne dorim asta? Ne dorim să atingem acel prag al conștientizării care să ne determine să ne umanizăm întru totul? Să avem curaj? Încredere în noi? Deschidere pentru semeni?
Dacă ne va folosi sau nu la ceva această cunoaștere a fenomenului Cernobîl, opinia mea e împărțită în două direcții. Pe de-o parte e vorba de speranță. De speranța că tinerii din ziua de azi și viitoarele generații au și vor avea un simț al răspunderii față de ceea ce se petrece cu omul și cu natura din ce în ce mai dezvoltat. De la vârste fragede se observă asta. Existând acest interes pentru adevăr, tind să cred că noi facem și vom face tot posibilul pentru a nu se mai repeta astfel de cataclisme.
Pe de altă parte însă, nu pot să nu mă gândesc la faptul că istoria se repetă.
O întrebare mi-a atras atenția și aș dori să ți-o pun ție și cititorilor noștri: „ce o fi mai bine: să ții minte sau să uiți?” (pag 129)

Dragoș Preutescu: Răspunsul meu la întrebarea ta e unul mai clar: să fim conștienți. Acesta e și rolul cărții scrise de Svetlana Aleksievici. Bineînțeles, fiecare dintre cei intervievați de autoare încearcă să găsească răspunsuri, să afle adevărul, iar noi trebuie să învățăm de la ei cum au evaluat ce s-a petrecut, cum au trăit (înainte și după catastrofă), astfel încât „omul de la Cernobîl” (p. 64) să fie reperul moral al generațiilor viitoare și nu cel ce trebuie condamnat sau uitat. Aici este mesajul subtil pe care autoarea dorește să ni-l transmită. Degeaba ținem minte dacă vom condamna prin evaluările făcute de noi; degeaba vom dori să ne amintim, și ne vom aminti ca să avem pe cine să condamnăm. Știi ce m-a fascinat pe mine întotdeauna? Acei oameni care și-au dorit să viziteze locurile unde au fost catastrofe: Auschwitz, Cernobîl, Pitești etc. De ce dorim să facem asta? Recunosc, am ajuns în locurile unde au existat catastrofe umane doar din întâmplare, nu am avut niciodată dorința să le văd. Autoarea îl numește „turism nuclear”, pentru că ne spune cum că există firme de turism care îi duc pe curioși să vadă urmele tragediilor de la Cernobîl. Eu îl numesc turism al ororilor. Lecția pe care am învățat-o de la oamenii Svetlanei Aleksieviei, este că în ciuda catastrofei care s-a abătut asupra lor, ei continuau să se intereseze de cele mai simple lucruri ale vieții: ce să facă cu cartofii, cum o să are, ce se întâmplă cu animalele, dacă există lemne pentru foc etc. etc. Și se pare că de atât avem nevoie pentru a fi cu adevărat conștienți.

Ștefan Apostol: Cunosc și eu prieteni care au fost în aceste locuri amintite de tine. Ceea ce mi-au împărtășit a fost extrem de emoționant. M-am simțit de parcă aș fi fost și eu acolo. De ce dorim să vizităm astfel de locuri? Părerea mea este că, undeva în subconștientul nostru, se crează o conexiune, o punte de legătură cu locurile acelea. N-aș putea să spun motivul. Pur și simplu se întâmplă asta. Omul este empatic. Omul este curios. Când cele două, cred că nu greșesc dacă le numesc virtuți, fuzionează, atunci ni se întrevede calea către îndeplinirea scopului nostru. Acela de a experimenta, de a explora, de a încerca să ne punem cumva în pielea celor care au avut parte de orori greu de imaginat.

Spune autoarea la un moment dat un lucru interesant: „toate noțiunile noastre umaniste sunt relative… Într-o situație extremă, omul real nu e omul din cărți. Nu am găsit un om real care să corespundă celui din cărți, nu am întâlnit. Dimpotrivă. Omul nu este un erou. Noi toți suntem comercianți ai apocalipsei.” (pag 158). Noi am mai discutat în dialogurile noastre anterioare despre ce înseamnă să fii erou. Fraza aceasta e cumva contrară opiniilor noastre. Tu ce părere ai? Este omul un „comerciant al apocalipsei”?

Dragoș Preutescu: Este contrară și este foarte adevărată. Din acest motiv am și fost curios să discutăm despre „dorința” noastră de a vizita locul catastrofelor, iar mesajul Svetlanei Aleksievici e cât se poate de clar. Tot autoarea face următoarea consemnare: „Dar eu privesc Cernobîlul ca pe începutul unei istorii noi, el nu este numai o cunoaștere, ci și o arhicunoaștere, pentru că omul a început să pună sub semnul întrebării vechile reprezentări despre sine și lume. Când vorbim despre trecut sau viitor, ne punem în aceste cuvinte reprezentările noastre despre timp, dar Cernobîl este, înainte de toate, o catastrofă a timpului”. Timpul nu mai poate repara ceea ce s-a petrecut la Cernobîl, oricât de mult ne-am strădui să facem asta și oricât de mult s-ar încerca găsirea unor vinovați. O catastrofă te plasează în afara timpului. Și totuși, ce facem cu această arhicunoaștere de care ne vorbește autoarea? Ce facem după ce citim cartea Svetlanei?

Ștefan Apostol: Mi-a atras și mie atenția acest fragment pe care l-ai pomenit. Ai observat că de multe ori autoarea foloseste expresia „înainte și după Cernobil”? Începe o lume nouă după tragedie? Cu siguranță că da, însă gândul acesta vine din partea unui om care nu a fost în Belarus. Oare pentru bieloruși a început o lume nouă din anul 1986? Cred că ar fi interesant de aflat răspunsul. Părerea mea este că după ce citim această carte ar fi bine să începem să ne punem întrebări. Ce raport există între noi și natură? Care este soarta umanității? Se va repeta istoria sau omenirea a învățat din propriile greșeli? Este omenirea pregătită de schimbarea care să o ajute să trăiască conștient?

Dragoș Preutescu: Nu știu sigur dacă începe o lume nouă după o catastrofă, dar știm sigur că după un astfel de eveniment, oamenii își aduc aminte de lucrurile mici și foarte importante ale vieții: că există natură, că trebuie să mâncăm, că avem darul iubirii etc. La cum se propagă isteriile în ziua de astăzi, e greu să îmi imaginez că oamenii ar deveni mai conștienți, sau ar fi în măsură să cunoască mai mult, să învețe din istoriile noastre recente. Îmi permit să spun că ceea ce ne poate face să ajungem la un nou stadiu al umanității, al cunoașterii, este revenirea la rolul naturii în viața noastră. Natura poate coexista cu tehnologia, dar nu poate fi suprimată de tehnologie. În final, las cititorilor noștri o altă idee din carte, aceea când autoarea ne spune: „oare cum ar fi să ne gândim la fiecare bec din casele noastre, ca la o bombă atomică în miniatură?”. Oare atunci cum ne-am mai raporta la viață și natură?

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Create a website or blog at WordPress.com

Up ↑

Aura B. Lupu

Eu. Și atât.

Qisqis și fericirea din clipă

Fericirea se compune din acele clipe în care simțim

Valentin Mihailescu

E greu ,dar greul trece

MUST READ magazine

Un nou orizont, o altă viaţă!

Puf de păpădie

Îmi lipsești la fiecare bătaie a inimii, la fiecare clipire, în fiecare secundă și în fiecare moment al zilei!

Breath of heaven

Respiră un gând, o poezie, un sentiment...poartă-le cu tine, fă o tendință din frumosul interior.

mysoul244

"there's a hole in my soul / you can see it in my face / it's a real big place"

BRAINCHILD

gehadsjourney.wordpress.com

RADIO PROPAGANDA

"Dacă pentru a trăi trebuie să te târăști, ridică-te și mori" - Jim Morrison

Regina Buburuza

E bine sa lasi in urma ta si altceva in afara de un schelet. Chiar si un pamflet.

AnaMaria

Un inceput...

Viață Împlinită

Blog de dezvoltare personală și de ascensiune spirituală. Consiliere intuitivă, tarot, astrologică, numerologică, previzională.

Aura B. Lupu

Eu. Și atât.

Qisqis și fericirea din clipă

Fericirea se compune din acele clipe în care simțim

Valentin Mihailescu

E greu ,dar greul trece

MUST READ magazine

Un nou orizont, o altă viaţă!

Puf de păpădie

Îmi lipsești la fiecare bătaie a inimii, la fiecare clipire, în fiecare secundă și în fiecare moment al zilei!

Breath of heaven

Respiră un gând, o poezie, un sentiment...poartă-le cu tine, fă o tendință din frumosul interior.

mysoul244

"there's a hole in my soul / you can see it in my face / it's a real big place"

BRAINCHILD

gehadsjourney.wordpress.com

RADIO PROPAGANDA

"Dacă pentru a trăi trebuie să te târăști, ridică-te și mori" - Jim Morrison

%d bloggers like this: