Legenda ploii


Trăia odată, demult, într-un orăşel de pe meleagurile noastre, nici prea mic şi nici prea mare, cu oameni care mai de care, cu îndeletniciri specifice, o familie modestă care se bucura în fiecare zi de zâmbetul suav al fiicei lor. Copila, adorată de părinți, era o fetiță ca oricare alta, dar cu un suflet de aur, plin de bunătate. Deoarece se născuse toamna, mama sa o îmbrăca în rochii lungi, cu multe volane şi crețuri, de culoare arămie, iar când pe cap îi punea uneori câte o coroană lucrată manual din frunzele galben-maronii care se aşezau cuminți la poalele copacilor, fetița arăta ca o adevărată prințesă.

Mereu veselă, Pluie se juca cu toți copiii de vârsta ei şi încerca să le dea povețe din ceea ce învăța de la mama sa ori de la cei apropiați. Când era întrebată ce vrea să se facă când va fi mare, ea spunea, de fiecare dată, că vrea să fie educatoare, să aibă mereu grijă de copii și să-i învețe tot ce este bun şi frumos. Anii treceau, Pluie creştea şi se făcea pe zi ce trece mai frumoasă. Dar, odată cu timpul, se întețea şi dorința fetei de a lucra cu copiii. Visul i se părea tot mai frumos. Deoarece părinții ei îşi doreau o fetiță deşteaptă, au trimis-o să învețe într-un alt oraş, situat la sute de kilometri distanță de casa lor. Oraşul acesta era mult mai frumos. Avea munți înalți, iar colina acundea oraşul, ferindu-l de tot ce era rău. Oamenii aveau alte îndeletniciri şi-şi câştigau traiul prin alte meşteşuguri. Acolo trăia o familie care avea un băiețel pe nume Vent, mai mare cu doi ani decât Pluie. Vent era şi el silitor şi-şi dorea să aibă o meserie frumoasă când va fi mare.
Pluie şi Vent locuiau de mult timp în acelaşi oraş, dar nu se cunoșteau, nici nu auziseră vreodată unul despre existența celuilalt.

Zâna Toamna, o zână bună și milostivă, s-a gândit că ar fi frumos ca acești doi tineri să se întâlnească într-o zi. Şi aşa a făcut. Pluie se plimba liniştită prin parcul din centrul oraşului, iar Vent stătea liniştit pe o bancă, privind susurul apei de la fântâna din apropiere. Când fata a trecut, cu pas domol, pe lângă fântâna cu apă curată, aceasta a prins glas, l-a strigat pe băiat şi l-a îndemnat să ia seama fetei care se depărta încet, pierdută în mirajul frunzelor de toamnă. În ziua aceea, Pluie purta o rochie arămie, cu volane, iar pe cap, deasupra părului bălai, şedea o coroniță aurie, împletită parcă din puținele raze ale soarelui palid de toamnă.
Simțind pasul băiatului, fata îl întreabă:
– Ce doreşti, străine?
– Nu ştiu, dar fântâna m-a îndemnat să vin la tine. Şi acum văd cât eşti de frumoasă, mai frumoasă decât toamna care a împodobit acest parc.
Frunzele copacilor, galbene, roşii, maronii, toate au aprobat replica băiatului, înclinându-se cuviincios înaintea celor doi tineri care s-au îndrăgostit pe loc unul de altul. Ani întregi de atunci s-au întâlnit cei doi şi dragostea lor a crescut cu fiecare zi.

Dar, cum tot ce începe se termină, anii de studii ai celor doi s-au sfârşit. Acum erau oameni mari, pregătiți pentru meseriile pe care şi le doriseră de-a lungul timpului. Părinții fetei nu au consimțit prietenia dintre cei doi tineri, iar Pluie a trebuit să se întoarcă în oraşul natal. Însă dragostea nu moare niciodată. Pluie şi Vent se iubeau în continuare. Ei se purtau în gând şi suflet unul pe celălalt. Uneori se întâlneau în visul din noapte.
Când sosea toamna, Pluie plângea în fiecare zi de dorul băiatului pe care îl întâlnise într-un alt oraş. Vorbea cu frunzele, printre suspine, udându-le cu lacrimile ei reci şi întrebându-le, cu un oftat adânc, dacă Vent este sănătos şi dacă îşi mai aduce aminte de ea. Cât era toamna de lungă, Pluie nu făcea altceva decât să vorbească cu fiecare frunză, cu fiecare copac şi să plângă.

Cerul, impresionat de lacrimile ei şi de puterea de a iubi, plângea, vărsând lacrimi de sus. Lacrimile lui Pluie poate s-au uscat de mult sau, poate, ea mai suspină şi azi, dar cerul plânge în fiecare toamnă în amintirea unei iubiri neîmplinite, ascunsă pe veci în inimile celor doi tineri.
Am auzit că cerul îi înfrățise pe vecie, Pluie devenind ploaia, ale cărei picături cad în fiecare toamnă, tot mai mari şi tot mai reci, iar Vent ar fi devenit vântul care, uneori, încearcă să-i oprească lacrimile, alteori călătoreşte cu ele, zile şi nopți, prin locuri necunoscute.
Ei vin şi pe la noi, în fiecare toamnă, şi, prin dragostea lor, udă pământul însetat de apă, aducând belşug şi bucurie. Nu uită să cheme copiii la şcoli şi grădinițe, sunând dintr-un clopot mare, argintiu. Cei mici merg grăbiți, jucându-se voioşi cu picăturile de ploaie sau ascunzându-şi căpşoarele sub umbrele.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Inima Din Cuvinte

Cuvintele unesc și despart inimi

AnaMaria

Un inceput...

Viață Împlinită

Blog de dezvoltare personală și de ascensiune spirituală. Consiliere intuitivă, tarot, astrologică, numerologică, previzională.

heart beat

Action precedes motivation.

Flavor Smasher

The ultimate place for smashing flavors

Blogu' lu' Ioan

textealesculese

ROMANIA MEA DRAGA

Sa ne cunoastem tara.

joypassiondesire

No matter what you have been through, you can feel better again

OrdinaryBlog

Smile! Why? Because you can!

Verde cu Ștef

Aici sunt eu, ștef și gândurile mele, dacă ai intrat din greșeală nu-i bai, important e după ce ai plecat să fi mai fericit, mai bun, mai verde :))

vara din ziua de ieri

visez fluturi, sau un oraș în care am fost cândva, dar, cel mai mult, te visez pe tine

ArtSuflet

Sufletul este precum o carte ce așteaptă să fie citită.

Aila

Nimic nu valorează mai mult decât ziua de azi .

%d bloggers like this: