Legenda salciei

După ce Dumnezeu a făcut Pământul, în prima iarnă a luat toți copacii în cer ca să nu simtă frigul, promițându-le că în primăvară îi va trimite înapoi, pe fiecare în locul de unde i-a luat. În cer, copacii s-au împrietenit și ieșeau la plimbare cu rădăcini cu tot, unii ținându-se, precum copiii, de crengi.

Dumnezeu stătea și îi admira, spunându-le cât de frumos va fi la primăvară și ce minunate flori vor face ei. De cum a venit primăvara, salcia nu a mai avut răbdare să se încălzească afară, a deschis ușa cerului, a văzut că nu mai e zăpadă și că oamenii erau mirați pentru că nu vedeau copacii. Atunci a decis să fugă și să nu-i mai aștepte pe ceilalți copaci. A ajuns pe Pământ la locul ei, pe malul unui râu, iar oamenii s-au adunat să îi admire florile.

Dumnezeu a văzut asta și le-a spus celorlalți copaci:
– Salcia a fugit pe ascuns ca o mâță, așa că, în loc de flori, va avea mâțișori.
Și nici n-a terminat bine de grăit, că salciei i-au căzut toate florile, iar pe crengi au rămas mâțișori albi. Atunci, oamenii s-au amuzat și s-au bucurat. Au rupt crengile cu mâțișori și le-au dus acasă. A doua zi, ceilalți copaci înfloriți și-au reluat locurile, iar oamenii au dat uitării salcia, fericiți de splendoarea din jur.
De atunci, salcia stă abătută, cu crengile plecate, parcă e tristă și plânge, iar, în locul florilor, ea face mâțișori.