Ștefan “năzbâtiosu”. O zi la Băile Tușnad


Jurnal de bord stelar. Universul, ultima frontieră. Planetele se joacă între ele mai mult ca niciodată. Stelele se distrează de mama focului când zăresc câte o cometă care traversează întreg spațiul cosmic și se duce hăt, departe, cine știe unde.

România. Băile Tușnad. Eu și cu mama ne trezim dis-de-dimineață cu gândul de a face o ultimă călătorie din vacanța de o săptămână ce ne-o stabilisem de acasă. Aveam nevoie amândoi de aer curat, de pădure și de relaxare, astfel că această vacanță ne-a priit tare bine. Îmbucăm ceva și pornim la drum. Astăzi ne dorim să ajungem la Băile Balvanyos, aflate la 21 de km distanță de Tușnad. Ne hotărâm să facem acest drum pe jos și, după ce ne luăm cele trebuincioase, o pornim din loc.

Lacul Sfânta Ana

Drumul nostru trece pe lângă malul singurului lac vulcanic al României, Sfânta Ana, lac despre care legenda spune că în urma scăldării într-însul te cureți de păcate. Măi, așa o fi. Noi nu ne-am îmbăiat. Am ajuns teferi la Balvanyos și după câteva minute de odihnă și schimbări de impresii am decis să ne întoarcem. Eu însă, care voiam să merg doar pe jos și să mă bucur de ultima zi petrecută în aerul curat și tare de pădure, m-am luat la harță cu mama pentru că voia să ajungă mai repede la pensiune folosind o mașină, zicând că o dor picioarele. Vorba aceea, știu că mă însor la vară, dar mie-mi trebuie diseară. Eu ziceam hăis, ea cea, și tot așa până când ne-am separat, eu crezând totuși că mă urmează și că reușisem să o conving. Aveam să mă înșel amarnic. Vrând să o întreb ceva despre niște flori micuțe și drăgălașe care se înălțau într-o poieniță brăzdată de soare, am întors capul. Vorbeam cu păsările, cu fluturașii. Nicidecum cu mama. Mi-am scos telefonul și am vrut să o sun. Doar am vrut. Nu am izbutit, căci semnal nu exista în zona în care ajunsesem. Peste câțiva metri am încercat să o sun din nou și în sfârșit am dat de urma ei. Unde credeți că era ? Se urcase într-o mașină cu număr de Constanța și mai avea câțiva pași până la pensiune. Eu în schimb mă aflam la patru ore distanță de cazare, fără mâncare, fără apă și fără un șfanț în buzunar.

Ei, ci mă fac acu? O scot eu la capăt. Mă așez pe o buturugă și încerc să mă concentrez și să analizez situația. Oare ce ar face un supraviețuitor în asemenea condiții? Păi în primul rând nu și-ar pierde capul. Apoi ar găsi ceva de mâncare, ar urma cursul unei ape și ar ajunge acolo unde trebuie.

Să vedem. Bani nu am, mâncarea e terminată, apă nu am. Este anotimpul fructelor de pădure. Așadar pot să mă vitalitez suficient de bine pentru a rezista până la cazare. De asemenea, poate vreo mașină mă poate duce măcar la lacul Sfânta Ana. De acolo aș mai fi avea trei ore de traseu, care se pot transforma în două, căci trebuie doar să cobor. Acestea fiind zise, o iau din loc. Peste puțin timp însă mă opresc. Locul pe care îl ochisem ca fiind piața de unde să îmi fac cumpărăturile, un luminiș de pădure în care străluceau gingașele și gustoasele fructe de pădure, pe numele lor de buletin, zmeură, era ocupat de un urs adolescent. Bine, zic. Fii calm. Se aud mașini, deci înseamnă că șoseaua e pe aproape. Trebuie doar să urci până la șosea pe panta asta imposibilă de penetrat. Fă-o precum un pușcaș marin de la SEAL și vei trece neobservat. Zicând acestea, m-am pus pe burtă și am început să mă târâi sprijinit în coate. Astfel am urcat panta de 60-70 ̊ care stătea între mine și șosea. We never give up! Never!

Victorios, zgâriat, plin de scaieți și de alte cele care parcă se îndrăgostiseră de tricoul și de adidașii mei, mi-am șters sudorile de pe frunte și am mers mai departe, încercând să fac autostopul. Fără rezultat. Până la urmă am fost luat de o dubiță în care se aflau niște tineri ce se duceau la lac să facă un grătar și astfel am mai salvat câțiva kilometri. De la lac, încurajându-mă cu celebra zicală populară curaj găină, că mâine te tai, mi-am adunat toate forțele și în câteva ceasuri care mi s-au părut ani, am ajuns la pensiune. Lihnit de foame și mort de sete, m-am dus direct la restaurantul pensiunii. Am comandat și am așteptat liniștit să vină papa bun. Până să vină papa bun însă, mi-a sosit o sticlă de Fanta pe care o cerusem. Sucul fiind acidulat și eu cu stomăcelul gol, nemaiputând să aștept, am făcut gafa și am dat jumătate de pahar pe gât. N-a durat mult până să mă apuce o durere de stomac cumplită și nu am mai putut să mănânc nimic. Ziua aceea frumoasă am încheiat-o cu o injecție dureroasă în mușchii fesei. Așa, ca să îmi fie învățătură de minte.

Credeți că m-am cumințit după această experiență? Nu prea. Viața e făcută ca s-o trăiești din plin și uneori mai faci și prostioare. Vorba aceea, obiceiul învechit nu-i ușor de locuit.

Advertisements

2 Comments on “Ștefan “năzbâtiosu”. O zi la Băile Tușnad

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

OrdinaryBlog

Smile! Why? Because you can!

Verde cu Ștef

Aici sunt eu, ștef și gândurile mele, dacă ai intrat din greșeală nu-i bai, important e după ce ai plecat să fi mai fericit, mai bun, mai verde :))

vara din ziua de ieri

visez fluturi, sau un oraș în care am fost cândva, dar, cel mai mult, te visez pe tine

ArtSuflet

Sufletul este precum o carte ce așteaptă să fie citită.

Aila

Nimic nu valorează mai mult decât ziua de azi .

%d bloggers like this: