Zurich. Pierdut printre străini


Trenul înaintează cu mare viteză către Innsbruck, străpungând liniștea nopții și fiind călăuzit de stelele care licăresc vesele pe cerul senin. Ajung la Innsbruck și sunt nevoit să cobor, căci de aici un alt tren mă va duce la Zurich. Aflându-mă pe peron singur singurel și încercând să mă orientez, sunt încercat de o senzație ciudată. Un fior ca de gheață îmi străpunge sufletul, făcându-mă să tremur. Nu peste multă vreme aveam să aflu că la câțiva km distanță avusese loc un accident feroviar sinistru și astfel, toți cei care trebuiau să meargă în Elveția erau sfătuiți să folosească autocarele puse la dispoziție de către OBB.

Eu, obosit frânt fiind, nu mai auzeam nici măcar difuzoarele din stație. Și cât de important era să le aud! Am intrat în panică. Exact când începusem să mă frământ cum s-o scot la capăt, ca din senin a apărut în fața mea un bărbat șarmant, zâmbitor și cu un aer ce transmitea căldură și empatie. Vâzându-mă, domnul mă salută și mă întrebă scurt:
— Zurich?
— Da, răspund eu. Îl priveam pe omul acela ca fiind singura mea scăpare din necazul în care intrasem. Și așa avea să fie. M-am dus împreună cu el la autocarul ce aștepta în fața gării, ne-am urcat și mi-a spus să nu fiu îngrijorat, căci el o să se asigure că voi ajunge la destinație în deplină siguranță. După câteva minute de vorbit cu șoferul, îl văd venind la mine și îmi spune tot ce am de făcut. Și așa, după câteva ore, iată-mă ajuns la Zurich, teafăr și nevătămat.

După ce mi-am achiziționat pass-ul, mi-am pus la punct planul de bătaie. Urma să stau aici două zile iar nopțile aveam de gând să mi le petrec în sala de așteptare, în gară. Înainte de a începe experiența mea elvețiană, m-am dus la Poliția Feroviară și le-am cerut voie să stau acolo unde îmi doream. Am obținut acordul lor verbal și mi-am văzut de drum.

Zurich este considerat principalul centru economic al Elveției și unul dintre centrele financiare și comerciale ale lumii, aici găsindu-se faimoasele bănci National Bank sau Schweizerische Bankgesellschaft. De asemenea, Zurich este considerat cel mai curat oraș european, iar bursa locală datează de acum 150 de ani.

Biserica St. Peterskirche

În drumul meu spre un parc ce îmi atrăsese atenția pe hartă, China Garden, parc situat pe malul Lacului Zurichsee, am trecut pe lângă Biserica St. Peterskirche. Aceasta este cea mai veche biserică din oraș, având o fundație ce datează din secolul IX, care se poate admira și astăzi. Dotată cu o clopotniță din secolul XIII și având un interior realizat în stil baroc, decorat cu stuc și candelabre de cristal, biserica impresionează prin înălțime și prin faptul că pe turn se află cel mai mare cadran de ceas din lume.

Ajuns în parc, mi-am căutat un loc unde să mă întind și să mă odihnesc. L-am găsit fix la marginea apei și m-am așezat pe iarba proaspătă și înmiresmată. Privind înaintea mea, am putut desluși pe celălalt mal al lacului un oraș. Clădirile sale frumos aranjate, într-o simetrie perfectă, se oglindeau în apele tulburi.

Zurichsee

Valurile unduitoare ale lacului m-au dus cu gândul la marea din sufletul meu. Pentru o clipă am închis ochii și am inspirat profund. Nu mai eram aici. Mă aflam acum la bordul unei corăbii puternice și impunătoare, stând la timonă și navigând sub soarele nemilos. Nu știu încotro mă îndrept. Mă las călăuzit de vânt. În vis totul este perfect. Nu mai aud decât șoaptele valurilor care se sparg necontenit de corabie. E atât de bine aici încât nu aș mai vrea să mă trezesc. Mi-aș dori să rămân pentru totdeauna la bordul acestui vas și să mă bucur de liniște, de culorile fascinante ale mării.

Pe malul Lacului Zurichsee

O adiere rece de vânt mă trezește din visare. Sunt din nou pe malul lacului, sub un cer acoperit de nori care vestește vremuri tulburi. O stare profundă de tristețe începe să se împrăștie în sufletul meu cu repeziciune. Nu știu ce să fac ca să o opresc. Aș vrea să fug, aș vrea să mă ascund de mine însumi. Dar nu pot. Sunt țintuit pe loc. Privind în jurul meu, realizez că nu sunt singur. O lebădă albă își întinde gâtul frumos și delicat asemeni unei coloane de templu grecesc pe mal și se hrănește cu resturile de semințe aruncate de oamenii cu suflet bun.

La vederea lebedei, simt pe loc cum tristețea își ia bagajele și fuge hăt, departe. În locul ei, un val de liniște, de bucurie și de pace îmi umple sufletul și îmi alină durerea din inimă. Știam de mic copil că lebăda este simbolul prieteniei desăvârșite și al dragostei. Iat-o acum, stând atât de aproape de mine, dar totuși destul de departe. Cât de mult mi-aș dori să o ating, să o mângâi și să îi spun ce am pe suflet! Sunt sigur că m-ar înțelege. Simt că ea mă va liniști, îmi va da aripi noi și așa nu mă voi mai zbate în neputință, nu îmi voi mai plânge de milă și voi începe să îndrăznesc să mă bucur de ceea ce sunt.

În timp ce stăteam eu așa și mă gândeam cât de frumos e să fii o pasăre, să fii liberă, să poți să zbori, să fii iubită de oameni și binecuvântată de cerurile prea-înalte, mi-am dat seama că începe să picure. La început cu stropi mici, apoi cu picături din ce în ce mai mari. Mi-am pus repede rucsacul în spinare și am fugit într-un suflet la gară să mă adăpostesc.

Ajuns acolo, m-am dus direct în sala de așteptare, care se golise de oameni în acel ceas al întunericului. Cum stăteam eu liniștit și mă gândeam cum voi dormi, văd deodată venind spre mine doi agenți. Aceștia mi-au zis că trebuie să părăsesc încăperea pentru că toată gara se închide până mâine dimineață și nimeni nu are voie să stea aici. Degeaba le-am explicat că nu sunt un vagabond, că am vorbit cu Poliția Feroviară și că ei și-au dat acordul să stau aici. Agenții au rămas stană de piatră. Mi-au ordonat să părăsesc sala de așteptare.

Afară ploua îngrozitor. Era una dintre acele nopți în care nu vrei să stai afară, singur și pierdut printre străini. Nu știam ce să fac, așa că i-am rugat pe agenți să îmi indice un loc unde să pot să merg și să am un acoperiș deasupra capului. N-am făcut decât să obțin o bătaie de joc la adresa mea: agenții au râs la auzul cuvintele mele și mi-au spus să mă duc sub un pod. M-am înfuriat și am plecat pe peron. Ploaia se transformase acum în coșmar. Tot ceea ce trăiam în momentele acelea mi se păreau a fi scene rupte dintr-un coșmar. Speriat, obosit, încolțit de gânduri și înfrigurat, am început să cer îndurare mecanicilor care mai treceau pe lăngă mine. Dar și ei mi-au întors spatele. Până să ajung la o criză epileptică nu a mai durat mult. Mi-am petrecut noaptea aceea în camera de gardă a unui spital. Aici nimeni nu îmi mai putea face rău. Cadrele medicale care mă supravegheau au vorbit frumos cu mine, m-au hrănit și mi-au redat speranța, spunându-mi că voi găsi un suflet bun care se va milostivi de mine și mă va ajuta.

După ce m-am externat, m-am îndreptat spre aceeași gară și am luat un tren spre direcția Berna, capitala Elveției. Neștiind nimic despre ea și gândindu-mă mereu cum voi reuși să scap și de ziua aceea, m-am întors la Zurich în cel mult douăzeci de minute de când am pus piciorul pe peronul gării din Berna. Ajuns înapoi,  m-am dus către sala de așteptare, unde m-am așezat pe un scaun, gândindu-mă la pașii pe care îi voi face în continuare. Trebuia să îmi umplu atâtea ore cu ceva. Dar cum stăteam eu și chibzuiam, aud deodată:
— Supracontrol! Vă rugăm prezentați pașapoartele și biletele!
Ei, zic, am biletul, am rezervarea de loc, o să treacă și episodul asta și o să mă pot relaxa în continuare. Așa am crezut eu, căci cine credeți că erau? Prietenii mei, agenții care aseară își bătuseră joc de mine.

Văzându-mă, în loc să dea dovadă de puțină compasiune, dat faptul că ajunsesem la spital si din cauza lor, agenții au devenit și mai agresivi și m-au dat afară din încăpere. M-au amenințat că mă vor închide. Eu fiind un simplu călător european cu acte în regulă, care nu voia altceva decât să se odihnească în această nesuferită de cameră. În momentul în care m-au dat afară, i-am rugat din nou să mă lase în pace, promițându-le că voi sta în parc sau pe peron la noapte și că mâine vor scăpa de mine. Și eu de ei! Nici nu au vrut să audă. Au trecut la atacuri grave, spunându-mi că și noi românii am fi procedat la fel! Neavând de ales, am părăsit nenorocita de gară. Nu știam ce să mai zic, ce să mai fac. Să merg la Berna la ambasadă? Nu știam adresa, iar telefonul îmi era descărcat. Să merg în parc? Dar dacă va ploua iar? Și atunci am decis să plec din acest oraș pe care îl detestam din toți porii. Voiam să ajung la Viena folosindu-mă de biletul Interrail. Măcar știam că acolo îmi va fi bine, că voi avea un acoperiș deasupra capului și că voi fi tratat ca un om normal.

Zis și făcut. Am ajuns la o agenție Eurolines și am încercat marea cu sarea. Nu se putea face ceea ce voiam eu decât contra cost. Dar eu nu aveam bani. Cu ochii în lacrimi și lipsit de orice putere, mi-am târâit picioarele și trupul istovit pe Bahnhofstrasse, celebră pentru târgul de Crăciun ce anual atrage milioane de turiști. Aici e o zonă perfectă pentru a găsi un loc de cazare, mi-am zis. Hai Ștefan, te afli pe ultima sută de metri. Nu ceda tocmai acum. Poți să treci linia de sosire!

Am uitat complet de demnitate și am început efectiv să cerșesc un adăpost, fie el și pe jos. Am luat la rând toate hotelurile, hostelurile și restaurantele. Toți managerii au spus NU hotărât, deși printre aceștia se aflau și patroni români. Români!

Îmi mai rămăsese o singură șansă pentru noaptea aceea: peronul gării. Am ajuns la ea și am intrat în incintă, de data asta fără să mai dau nas în nas cu agenții. M-am așezat pe o bancă, alături de care se afla un birou SBB[1]. Cum stăteam eu sprijinit cu capul în palme și încercând să îmi revin din șocurile încasate unul după altul în ziua aceea, aud deodată ceea ce părea a fi o deschidere a unei uși. Nu mă înșelasem. O doamnă plăcută și drăguță, al cărei chip îmi inspira un caracter blând și generos, se uită la mine, mă mângâie pe cap și îmi zise cu o voce calmă:
— Nu arăți bine deloc. Ce-ai pățit? Hai la mine în birou.

Eu o urmez fără șovăire și închid ușa în urma mea. Doamna mă invită să iau loc, mă servi cu un ceai și cu două sandvichuri. Privindu-mă cu ochii ei mari și adânci, strălucitori ca niște diamante, mă rugă să îi spun pe îndelete tot ce am pățit. Eu, cu jumătate de gură, abia îndrăznesc să mă uit la ea și încep să povestesc. La auzul gândurilor mele, doamna se ridică ferm de pe scaun și se îndreptă către mine cu brațele întinse, zicându-mi:
— Coșmarul tău s-a încheiat. Îmbrățișează-mă, te rog, cât poți tu de tare!

I-am dat ascultare, ne-am îmbrățișat și pe loc am simțit cum furtunile din sufletul meu sunt alungate de seninătea zilelor de vară. Doamna a pus mâna pe telefon și, după câteva minute de așteptare, observ intrând în birou o călugăriță benedictină, care, după ce mă salută respectuos, îmi spuse:
— Ai să mergi cu mine la un centru pentru oamenii fără posibilități pe care îl coordonez. Îmbracă-te și urmează-mă. Eu, mulțumindu-i doamnei de la SBB pentru tot ce făcuse pentru mine, părăsesc gara și o iau spre sudul orașului, însoțit de binefăcătoarea mea. Odată ajunși, doamna mă conduse la camera mea, îmi dădu ceva să mănânc și își luă rămas bun, zicându-mi:
— Să te odihnești bine și dacă ai nevoie de ceva, vino la mine și te voi ajuta negreșit. Te îmbrățisez cu mult drag! Noapte bună! Doamne ajută!
— Noapte bună și vă mulțumesc din inimă pentru tot! Doamne ajută!

Așa, în liniște și pace, a trecut și ultima mea noapte din Elveția. Bunul Dumnezeu nu m-a părăsit și mi-a scos în cale exact atunci când trebuia pe acei oameni care să mă ajute să merg mai departe.


[1] Compania de căi ferate din Elveția

Advertisements

2 Comments on “Zurich. Pierdut printre străini

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Lorin Braticevici

Digital Marketer pasionat de calatorii, fotografie, carti, filme si viitor

BRAINCHILD

gehadsjourney.wordpress.com

RADIO PROPAGANDA

"Dacă pentru a trăi trebuie să te târăști, ridică-te și mori" - Jim Morrison

Regina Buburuza

E bine sa lasi in urma ta si altceva in afara de un schelet. Chiar si un pamflet.

AnaMaria

Un inceput...

Viață Împlinită

Blog de dezvoltare personală și de ascensiune spirituală. Consiliere intuitivă, tarot, astrologică, numerologică, previzională.

heart beat

Action precedes motivation.

Flavor Smasher

The ultimate place for smashing flavors

Blogu' lu' Ioan

textealesculese

ROMANIA MEA DRAGA

Sa ne cunoastem tara.

OrdinaryBlog

Smile! Why? Because you can!

Verde cu Ștef

Aici sunt eu, ștef și gândurile mele, dacă ai intrat din greșeală nu-i bai, important e după ce ai plecat să fi mai fericit, mai bun, mai verde :))

%d bloggers like this: